Interviuri

Interviuri cu personalități

Manuela Cernat – Pe urmele adevărului, scotocind în cufărul cu amin

Şefă a Catedrei de Comunicare Audiovizuală Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, Cercetător principal la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, Consilier Executiv pentru Relaţii Publice la Agenţia de Publicitate D’ ARCY , profesor asociat la Universitatea “Ovidius”, Facultatea de litere, specializarea Jurnalism

Manuela Cernat este membră a New York Science Academ, membră în Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române, membră în Uniunea Scriitorilor din România,membră în Biroul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, membră a Uniunii Cineaştilor din România, membră în Biroul Asociaţiei Criticilor de Film din România, Membră în Consiliul Societăţii Europene de Cultură (Veneţia) şi Secretară a Centrului Român S.E.C., Preşedintă a Fundaţiei Române pentru Cooperare cu Europa Centrală şi de Est, Membră a Board of Trustees al Fundaţiei ALPHA TV (Budapesta),Membră a Board of Advisors al European Film College (Ebeltoft, Danemarca).

A fost Director Artistic la Festivalul Internaţional al Tinerilor Realizatori de Film de la Costineşti (sub patronajul Programului European Eureka Audiovizual), fondator şi co-organizator al Festivalului Filmului pentru Tineret de la Costineşti.

A publicat peste 5500 de articole în presa română şi internaţională, este raportor la peste 30 de Congrese Internaţionale pe domenii de cultură, istorie, educaţie şi audiovizual, membră în peste 50 de Jurii Internaţionale şi peste 150 de Jurii Naţionale.

Este autoarea a patru volume de istoria filmului, două volume de proză, 15 traduceri din proza şi teatrul universal, publicate sau jucate, are studii în 12 volume apărute în ţară şi străinătate, 15 studii publicate în revistele Academiei Române.

Descendentă a unor familii cu vechi rădăcini în istoria Moldovei-Stroici şi Boldur- şi a Mehedinţilor -Coandă şi Igiroşianu.

Fiică a scriitoarei Anda Boldur şi a scriitorului şi diplomatului Iosif Igiroşianu, primul Însărcinat cu Afaceri al României în Franţa postbelică. Fiică adoptivă a scriitorului Mihnea Gheorghiu.
Vorbeşte franceză, engleză, italiană, spaniolă, rusă, portugheză, germană, serbo-croată.

Este Cetăţean de onoare al oraşului Rothenburg.

– Manuela Cernat, vii des la Constanţa pentru a susţine prelegeri despre cultura şi civilizaţia românească în faţa unor studenţi care se pregătesc să devină jurnalişti.Ei sunt fascinaţi de ceea ce află şi de cultura enciclopedică copleşitoare pe care o arată Magistrul. Ar fi interesaţi să cunoască şi omul de dincolo de catedră, biografia intelectualului Manuela Cernat. Propun, deci, să începem dialogul cu o prezentare de familie.

– Tata era din Turnu Severin, fiul celui mai bogat om din zonă, numele lui de Igiroşanu provine de la moşia Igiroasa, aflată între Turnu Severin şi Strehaia. Pe masa bunicului exista un act din timpul lui Mihai Viteazul care dăduse pământul pentru că strămoşii noştri luptaseră în oastea lui. În 1945, când în casă au intrat sovieticii, şi conacul a fost rechiziţionat, actul acela a fost luat. Tata nu a vrut să fie avocat, în tradiţia familiei, ci scriitor, dar l-a obligat bunicul meu să urmeze Dreptul la Paris. La sfârşitul studiilor, în urma unui examen foarte greu, a devenit secretarul lui Nicolae Titulescu. După diverse posturi ocupate, în 1944, tata lucra la Ministerul de Externe din Bucureşti. Atunci a cunoscut-o pe mama. Proaspăta absolventă a Liceului Doamna Oltea din Iaşi se angajase la Ministerul de Externe, precum toate domnişoarele de familie bună, în speranţa nemărturisită a părinţilor ei că va găsi un soţ de familie la fel de bună. A venit însă războiul şi ministerul a fost evacuat la Herculane. Acolo a început idila lor. Mama era de o frumuseţe extraordinară, i se spunea madona cu licurici pentru că-şi prindea licurici în păr, ca diademă. S-au căsătorit pe 22 iunie 1944.

– În plin război, într-o lume sfâşiată de bombe şi disperare.

– Aşa este, dar ascultă mai departe. Cei doi au plecat cu automobilul, traversând Europa în plin război, o adevărată demenţă, spre Paris, unde tata fusese trimis de către Ministerul de Externe să ia contact în secret cu reprezentanţii lui De Gaulle. Aflaţi în luna de miere, tinerii căsătoriţi au făcut escală mai întâi în casa Martei Bibescu, apoi, la Strasbourg, unde se aflau Gogu Georgescu şi cu Tutu, soţia lui, care i-au găzduit în apartamentul lor. Gogu Georgescu era la zenitul gloriei lui artistice, iar Tutu, o personalitate absolut remarcabilă, şi-a secondat soţul în diplomaţia culturală desăvârşită. La Budapesta au tras la Ambasada noastră şi noaptea a început un bombardament îngrozitor. Au avut un mare noroc căci hotelul unde ar fi trebuit să găzduiască a fost spulberat de bombe, iar când s-au dus în vecinătatea gării la o benzinărie, să facă plinul la maşină, gara nu mai exista şi nici benzinăria.Mi-a povestit tata că o fetiţă de circa 15 ani rămăsese stană de piatră în faţa dezastrului căci ea avusese întâlnire cu părinţii ei chiar la gară. Şi mi-a mai povestit tata că din goana maşinii văzuse pe bulevarde, pe trotuare, pachete acoperite cu ziare. A aflat a doua zi că erau oameni, mai ales evrei, care se aruncaseră de la fereastră de spaima Gestapoului. Sunt amintiri foarte fugare pe care tata a apucat să mi le povestească, din păcate foarte puţin.

– Să nu lăsăm nici o amintire neevocată, măcar acum, ele pot interesa biografi, istorici, pe tinerii care vor să ştie adevărul.

– La Paris, după ce a venit eliberarea, tata a fost numit primul însărcinat cu afacerile a României după război. A rămas acolo până în toamna lui 1947 când a fost rechemat. Deşi toată lumea îl sfătuia să rămână în Franţa, bănuind fiecare ce poate să-i aştepte pe intelectuali în noul regim instaurat, el s-a reîntors acasă cu toţi banii Ambasadei. M-am întrebat şi eu de ce a făcut-o dar am înţeles mai târziu: urma să i se joace la de comedie din Bucureşti premiera unei piese.

– Să precizăm că te-ai născut la Paris într-o zi sfântă de 23 aprilie.

– Şi că tata era, după visul lui, şi scriitor. Diplomaţia era un mod de a-şi câştiga existenţa, dar vocaţia şi fericirea lui i-o dădea statutul de scriitor. În 1939 a câştigat premiul de debut “Nicolae Filimon” pentru romanul “Nelinişti”. Scrisese o piesă de teatru” Ochii care nu se văd se uită”, care urma să aibă premiera simultan la Paris şi la Bucureşti. În ţară piesa era regizată de Sică Alexandrescu, cu Tanţi Cocea în rolul principal. Premiera a avut loc, a fost un mare succes, s-a jucat însă doar de trei ori. A urmat detronarea regelui şi piesa a fost scoasă din repertoriu considerată imorală şi burgheză. Mergând la Minister, în tramvai a citit peste umărul unui alt călător comunicatul că din acea zi instituţia unde lucra s-a desfiinţat. La poartă nu l-au mai lăsat nici să-şi ia lucrurile personale din birou. Tata a înţeles ce urmează şi a decis să plece la mănăstirea Suzana. Acolo a stat patru ani. În felul acesta a scăpat de valul de arestări în care au fost luaţi toţi colegii săi de generaţie.

– Şi a scris, probabil.

– A muncit din greu traducând la negru, căci nu a avut drept de semnătură. Era un perfect traducător în franceză. El a tradus toate romanele lui Cezar Petrescu, Petru Dimitriu, Zaharia Stancu, Arghezi. Şi-a redobândit dreptul la semnătură abia în 1967. Şi cum în viaţă se întâmplă de obicei prea târziu, în 1995, când el avea 90 ani, a primit premiul pentru literatură al Academiei pentru un roman de sertar, ”Firul Ariadnei”, pe care îl scrisese în 1950, şi încercase să-l tipărească în anii 1964-65, i-a fost, bineînţeles, respins. Acţiunea se petrece în culisele diplomaţiei româneşti interbelice. Tata nu a intrat în toate coteriile literare, s-a ţinut deoparte. A existat în el un fel de refuz şi al trecutului şi al prezentului. Bunăoară, nu s-a mai întors niciodată la Turnu Severin, în casa lui. Şi nici nu a scris niciodată nimic care să-l implice în prezent.

– Vorbeşte-ne şi despre mama ta, acea madonă cu licurici în păr.

– Anca Boldur, mama mea, era sculptoriţă, poetă, fusese steaua promoţiei ei la Liceul Doamna Oltea.La Paris ei au avut relaţii excepţionale cu marii intelectuali ai Franţei. Dar şi cu românii aflaţi acolo. Elena Văcărescu a vrut chiar să mă boteze şi să mă cheme Victoria.Dar în ultimul moment tata s-a supărat şi a renunţat să o mai pună naşa copilului lui.

– A avut un motiv serios?

– Elena Văcărescu se ataşase grupului procomunist din Franţa care la un moment dat a vrut să preia ambasada, ea susţinând cauza lor.

– Dacă scriitorul Iosif Igiroşianu a avut un motiv sentimental să revină în ţară- participarea la premiera piesei lui, sculptoriţa Anca Boldur de ce nu a rămas în Franţa, fiind avertizată că începe prigoana intelectualilor în noile ţări comuniste?

– Fusese crescută de părinţii ei într-o dragoste absolută pentru ţară, un patriotism care poate părea desuet, iar conştiinţa responsabilităţii faţă de ţară mi-a transmis-o şi mie. Pe patul morţii mi-a adus aminte că rădăcinile noastre sunt aici. Mama este descendenta unei familii care a însemnat ceva în istoria acestei ţări. Pe linie maternă ea se trage din familia Stroici, cel care a decis spre binele istoriei, credea el, participând la complotul împotriva lui Lăpuşneanu, iar din partea tatălui, se trage din hatmanul Boldur, care era şeful oştenilor lui Ştefan cel Mare. Această apartenenţă îţi impune o stare de sacrificiu şi mai ales apartenenţa la un anume loc, spirit, deşi ştii foarte bine ce urmează.

– Care a fost copilăria unei fete născute din dragoste din asemenea părinţi aristocraţi.

– Copilăria mea a fost foarte fericită. Ne întorsesem în România, tata rămăsese fără nici un mijloc de subzistenţă, bunicul meu- colonel de cavalerie din elita armatei române, care participase la ambele războaie călare iar în primul război era să fie împuşcat, a fost trimis la munca de jos. Mama s-a angajat la Uniunea Compozitorilor, dar a fost repede dată afară căci a publicat un necrolog la moartea lui Dinu Lipatti. Fratele ei era trimis la Canal. În tot acest context disperant mama a cunoscut un om care a fost providenţial în existenţa familiei noastre, pe Mihnea Gheorghiu. Tânăr poet avangardist, jurnalist de stânga şi s-a căsătorit cu el. El m-a adoptat în ziua în care sora mea a fost dată afară din şcoală pentru originea ei nesănătoasă. Sora mea este nepoata pictorului Costin Petrescu pentru că tatăl meu a avut ca primă soţie pe fiica acestui pictor.

– Costin Petrescu este autorul monumentalei fresce din Ateneul Român.

– Da, şi în stânga scenei Ateneului există un grup de trei femei şi o fetiţă cu un buchet de flori. Este sora mea, iar autorul frescei a imaginat-o ca pe un simbol al viitorului României. O fată excepţională care a avut un destin dramatic. Eu în schimb am avut o copilărie foarte fericită pentru că Mihnea a fost un scut pentru întreaga familie şi în spatele numelui lui am dus o viaţă ferită de spaime, de puşcărie, de securitate. Destinul meu este într-un anume fel ilustrativ pentru o pagină de istorie românească.

Acesta este mesajul către tineri: cunoaşteţi trecutul, dar cu detaşarea faţă de istorie şi cu avertismentul să nu se mai repete.

– Eşti un autoritar critic de artă, un universitar dăruit tinerilor, un publicist cu excepţională vocaţie. Care din aceste preocupări te subjugă în acest moment cel mai mult?

– Mi-ar plăcea să am darul să scriu. Am devenit fără voia mea un om public şi sunt mai degrabă un reprezentant al culturii române. Dacă nu am fost lăsată să fac pentru ţara mea ce aş fi putut să fac, pentru că totuşi am capacitatea de a improviza un discurs liber în şase limbi, şi rareori am avut ocazia să fructific acest dar în beneficiul României. declar că este datoria mea acum să spun tinerei generaţii ceea ce ştiu, ceea ce am acumulat în toată viaţa mea.

Prof. Univ. Dr. Docent MANUELA CERNAT