Despre mine de la prieteni
Aurelia vine de la Aur…
O prietenie care s-a născut demult, din facultate. O amintire vie, pregnantă, care a căpătat substanţă în decursul vieţii. Aţi avut vreodată revelaţia că prietenii din diverse etape ale existenţei sunt diferiţi, inconstanţi, oameni pe care poţi să-i ştergi din memorie (acum de pe mail, agendă telefon, telefon fix, de peste tot…)?
O prietenie care intră în categoria celor care nu se sfârşesc, chiar dacă nu te întâlneşti sau nu vorbeşti ani de zile. Nu are punct, ci continuă de unde ai lăsat-o, cu fiecare reîntâlnire îmbogăţindu-se. Oare din ce surse vine asta?
Niciodată, dar niciodată, nu am auzit ceva nepotrivit spus despre prietenia noastră. Ştiţi cum se zice că loviturile cele mai grele vin de la prieteni sau rude? N-avem noi amara expresie „Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur”? În cazul Aureliei luciul imaculat al metalului numit „aur” străluceşte fără nici o fisură…
Este aici o vocaţie care ne-a unit destinele: aceea de a transmite noilor generaţii secretele profesiunii de jurnalist – eu venind de la Radio România, fanionul Radioului Românesc, Aurelia Lăpuşan din presa scrisă dobrogeană, pe care a slujit-o cu har decenii la rând. Am însă şi mărturii ale înzestrării profesorale, la Universitatea „Ovidius”, unde m-a atras cu ani în urmă şi pe mine. I-am cunoscut studenţii şi ştiu că profesoara nu a risipit zadarnic lumina ei în jur… Avem urmaşi care ne dau speranţe că ne vor depăşi pe noi, generaţia de tranziţie spre o presă liberă, democratică, responsabilă…
Recunosc că şi noua dimensiune europeană a educaţiei de-a lungul întregii vieţi a fost un bun prilej de a ne uni eforturile în integrarea noastră în Europa. Am învăţat împreună despre programe, despre idei comune ca interculturalitate, diversitate, egalitate de gen, incluziune, nondiscriminare. Experienţe comune, care îmi luminează clipele de linişte în care adun aceste gânduri.
Dragostea pentru Dobrogea (unde am terminat şi eu liceul) a făcut-o să cerceteze istoria, etnografia, istoria presei, istoria feminismului dobrogean, realizând monografii ale unor oraşe, expoziţii etc. De unde atâta energie, când poţi să fii în fruntea clasamentului românesc nefăcând nimic?
Asociaţia Română de Istorie a Presei ne-a dat prilejul de a fi într-o organizaţie profesionistă, de înaltă ţinută în domeniul cercetării universitare, căutând să contribuim ştiinţific la profesionalizarea breslei. Alături de colegi de la Cluj-Napoca, Bucureşti, Craiova, Timişoara, Galaţi, Piteşti sau din Republica Moldova, de la Universitatea de Stat din Chişinău. Ne uităm acum în dicţionare şi citim cu respect despre cariera unei personalităţi ce poartă numele Aurelia Lăpuşan.
A fost uşor sau greu? Cum poţi să evaluezi un om care impune respect prin marea înzestrare de a crea legături, de a-şi pune garanţie propria personalitate atunci când vine vorba de susţinerea unor mari proiecte naţionale sau europene?
O văd aici, lângă mine, privind peste umăr ce scriu şi spunând: „Lasă asta, nu este important, mai bine spune ce vom face împreună, cum putem să impunem o nouă viziune asupra lumii noastre româneşti, cum putem face din presă o adevărată redută a adevărului, a talentului, a responsabilităţii…”
Cartea semnată Aurelia Lăpuşan care m-a impresionat cel mai mult? Cea scrisă despre fiica ei, medic psihiatru, aflat în misiune în Polinezia Franceză, în straniul arhipelag din Pacific: Tahiti – misterioasa perlă a Planetei albastre: Jurnalism în spaţiu internaţional : Interviu cu dr. Ioana Atger (Reportaje de călătorie). O carte extraordinară, uimitoare, scrisă în priză directă – ceea ce înseamnă că trebuie să ştii să scrii ca să-ţi iasă aşa ceva! O carte care ar putea deveni scenariu de film, dacă s-ar găsi un regizor dispus să facă un film…
O scrisoare are şi sfârşit: codul existenţial al Aureliei Lăpuşan este cel al neţărmuritei dăruiri spre ceilalţi. Cred că este unul rar, neasemuit, ca şi zâmbetul ce-i inundă faţa atunci când o întâlneşti…1
1. Georgeta Adam, Sintagme la zi, Editura RawexeComs, București,2019, p. 177-180.