Cărțile mele
„Volumul de proze al Aureliei Lăpușan propune o formulă care îmbină un dialog interior al protagoniștilor care par să utilizeze un canal pur spiritual de comunicare cu o simplitate nedisimulată a sentimentelor, exprimate în propoziții curgătoare, fără pedanteria scriiturilor profesioniste. Aurelia Lăpușan nu face exerciții tehnice care să invite la savante grile de lectură, ci sugerează profunzimea personajelor sale printr-o secvențialitate repetată, fragmentată, dar al cărei scop nu este pierderea cititorului într-un labirint.
Prozele scurte sunt tot atâtea portrete de familie construite evocator, nostalgic și nu prin declarația autobiografică a autoarei; sunt portretele unei familii care a fost aruncată aleatoriu din vârsta de aur, în ciuda tuturor eforturilor de a o recupera. Implacabilele schimbări ale istoriei au un impact tragic asupra Mariei, asupra bunicului Zanfir, asupra celui care lucrează la batoză sau asupra lui Lazăr. Fără a plasa în prim plan marea istorie, Aurelia Lăpușan o insinuează în destinele unor oameni obișnuiți unde capătă dimensiunile devastatoare ale unei forțe apocaliptice informe, confuze, aparent iraționale. Din perspectiva protagoniștilor, semnele regimului comunist tulbură ordinea firească a lucrurilor, morala elementară, paradoxal în numele unui bine impus cu forța; perspectiva celuilalt – a sistemului abstract – se întrezărește episodic, marginal, dar cu atât mai apăsat.
Clișeele oralității sunt transcrise dintr-o memorie afectivă care a înregistrat selectiv o serie de sonuri exemplare pentru vârsta de aur pierdută chiar la nivelul discursului literar egalizator. Mărcile unui dialect, ale unei epoci le individualizează, constituind, alături de cele două grafii care separă discursul trecutului de cel al prezentului, o altă modalitate de a evidenția opoziția de ordin moral, neexprimată de naratoare altfel decât prin acest subterfugiu.
Experiența de a scrie lapidar, fără ambiguități, a ziaristei Aurelia Lăpușan se recunoaște în stilul alert, într-o refacere a discursului frust, care dă impresia cititorului contemporan cu evenimentele deceniilor de mijloc ale secolului XX că nu are de a face cu ficțiuni, pe de o parte, pentru că limbajul îi rezonează un plan al realității care l-a inclus, pe de altă parte, pentru că toate firele narative urmăresc o desfășurare previzibilă de la bun început, cunoscută tuturor acelora care s-au confruntat ei înșiși sau familiile lor cu agresivitatea schimbărilor politice.(Prof.univ.dr. Ileana Marin Ex Ponto, 22 septembrie 2002)
„Marea şi pământul dobrogean, cu atmosfera şi climatul lor specific, ce iradiază un fluid incitant de senzualitate frenetică sau de aspiraţie spre aventură, formează sursa din care se alimentează laboratorul de creaţie al scriitoarei, născută şi crescută pe malul mării, într-un oraş portuar dezvoltat. Principala dramă a acestor povestiri este desigur Dragostea, cu toate avatarurile de ordin sentimental ale cuplurilor sudate prin afinităţi şi tandreţe sau dezafectate de saţietate şi decepţii. Tumultul trăirilor interioare, foamea de iubire, de la poezia stadiului emoţional, până la voluptatea carnală sunt prezentate în linii delicate dar nu mai puţin sugestive prin detalii./…/ Stilul, el însuşi sprinten, neelaborat, de o feciorelnică prospeţime, cucereşte prin naturaleţe şi spontaneitate. Imagini şi metafore ingenioase, limbajul bine aplicat, cu nuanţări şi terminologii adecvate – din viaţa marinărească îndeosebi – conferă scriitoarei girul unei vocaţii deplin stăpână pe instrumentele sale de lucru.” (Pericle Martinescu, Cuvânt de întâmpinare, Spovedania unei femei, 1995)
„Versurile pe care le scrie – şi din care publică rar – sunt evanescente şi misterioase, încărcate de foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. Imagini fulgurante se succed imprevizibil şi lasă în urma lor câte ceva din toate acestea. Modul de a scrie al Aureliei Lăpuşan nu seamănă cu al nimănui. Şi totuşi, cât de bine seamănă cu modul de a scrie al tuturor poeţilor adevăraţi.” (Alex. Ştefănescu, Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, 1989).
„Aceste poeme sunt unitare stilistic, evanescente şi misterioase, exprimă o melancolie difuză, indefinibilă şi o dorinţă de ceva îndepărtat, luminos, abia presimţit.” (Alex. Ştefănescu – prezentare la Editura Albatros pentru susţinerea volumului de debut, manuscris).
„Lirica Aureliei Lăpuşan are tonalitatea unor descântece exorcizate de dragoste, de dor sau de durere, a unor fulguraţii cu sunet de magie blândă, unde limbajul devine incoerent, abscons, dar ataşant prin asociaţii ideatice emotive sau semantice imprevizibile, incifrate, parametaforice, ori pur şi simplu şocante pentru logica obişnuită. O poezie ce desfide regulile clasice ale genului, arborând o structură artistică potrivită cu stilul, gustul şi viziunea omului de astăzi, al sfârşitului de veac şi mileniu.” (Pericle Martinescu, Chemarea dragostei, 1996)
„Atât proza, cât mai ales «Chemarea …» atestă eliberarea autoarei din ancora (ştim noi cât de ruginită) a gazetăriei, pe care puţini salahori ai acestei profesii o izbutesc. În proze se întrevede deja respiraţia alergătorului de cursă lungă, dornic să legumească naraţiunea, chiar dacă ciulinii verbiajului ziaristic mai tăvălugesc orizontul ficţionar şi mai râde, pe ici pe colo, lirismul excesiv de Fata Morgana (cum se întâmplă până şi în «Spovedania …», poveste de bună vibraţie psihologică). «Frica» este, de acum, decadentă, scrisă dintr-o respiraţie, ca o naştere, sare singură din propria-i placentă. Şi mai clare mi se par rostirile lirice (chiar dacă eu mai mârâi la … postmodernisme): în ciuda eclectismului fortuit (piese despărţite de mari distanţe de timp) şi a absenţei unei «tonalităţi» unificatoare, «Chemarea …» se impune ca structură poetică (prin «ziceri»: Noi, La despărţire, De dragoste IV etc.).” (Simion Pop, corespondență).
„Cunoscând-o pe Aurelia Lăpuşean ca pe o fiinţă realistă şi de frumoasă distincţie pragmatică, mărturisesc faptul că, la început, m-au surprins orgoliile ei poetice. M-au derutat mai bine zis adică, m-au pus în faţa surprizei unei feţe nevăzute a lunii. Venea poezia aceasta de maturitate din ecourile unei timidităţi adolescentine ? Era rezultatul nevoii în plus de exprimare a unei experienţe târzii ? … Şi iată superba transfigurare : reporterul împătimit în savoarea faptelor diverse descoperă că îi e mai puternic filonul liric. Şi păşeşte cu pietate înspre frumosul poeziei.” (Corneliu Leu, Spovedania unei femei – postfaţă).
„Volumul «Spovedania unei femei» a surprins un univers feminin care are autenticitate şi vibraţie. «Chemarea dragostei» este tot o confesiune, dar cu mijloacele poeziei. Un suflet sensibil, peregrin pe ţărmul euxin, îşi converteşte trăirile în imagini poetice care-şi află întocmai cuvântul şi metafora. Compoziţia este întotdeauna într-o gradaţie al cărei punct culminant e tocmai finalul. Descrierea e îmbinată cu meditaţia, cu monologul interior liric, autoarea dovedind şi aici un exerciţiu îndelung în domeniul scrisului, disponibilităţi remarcabile de creaţie.” (Ion Topolog, recomandare pentru primirea în Uniunea Scriitorilor)
„Cele mai frumoase pagini din volum («Spovedania unei femei», n.n.) sunt dedicate Erosului. Ritualul iubirii se desfăşoară mai ales pe fundalul marin dar şi în spaţiul silvestru. Există în cartea Aureliei Lăpuşan o puternică infuzie de lirism, multe fragmente au aspect de poeme în versuri. /…/ Există şi scene de o puternică senzualitate, tandreţea, gingăşia se îmbină cu frenezia erotică, cu vitalitatea debordantă. Autoarea descrie aceste scene cu naturaleţe, fără falsă pudoare, îndrăgostiţii descoperindu-şi cu uimire şi cu voluptate trupurile dornice de îngemănare.” (Ştefan Cucu, Tomis, 1995)
„După mai bine de două decenii dedicate gazetăriei, Aurelia Lăpuşan debutează cu volumul de proză «Spovedania unei femei», la editura Europolis din Constanţa. Dobrogeancă get beget, autoarea priveşte cu sensibilitate dar nu cu naivitate contemplativă peisajul marin, fundal al celor mai multe dintre povestirile sale. Aproape nimic nu pare imaginat, iar rigoarea impusă de datele realităţii conferă scriiturii o anumită asprime. Unele texte sunt de-a dreptul reportaje rescrise.” (Simona Hodoş, România liberă, 1996)
„Universul fabulos ce există în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, mentalităţi şi deprinderi privite de aproape, cu îngăduinţă aş zice, destine dramatice, majoritatea exemplare, constituie filoane viguroase ale prozei Aureliei Lăpuşan. Elementele autobiografice pe care le-am intuit uneori sunt asimilate osmotic în naraţiune, constituind doar puncte de referinţă în derularea acţiunii.” (Horia Deliu, Ecran Magazin, 1995)
„Cartea Aureliei Lăpuşan («Spovedania unei femei», n.n.), un debut ce-şi aşteaptă confirmarea, este un şir de confesiuni dramatice într-un discurs narativ pigmentat cu lirism şi alimentat de o reală pasiune pentru scris.” (Alexandru Tion, Transilvania Express, 1995)
„O poezie discretă, fixând în crochiuri caligrafiate cu acurateţe şi sinceritate lirică intensa clipă de graţie ţâşnind fie dinspre trecut-pasăre a amintirii încărcate de căinţa gestului de tandreţe amânată sau a unui gând nerostit la momentul respectiv (De dragoste I şi II), fie tupilându-se platonic sub streaşina aşteptării unui strop de fericire şi de împăcare cu sine şi cu un univers care poate oricând deveni ostil fiinţei, scrie Aurelia Lăpuşan în «Chemarea dragostei», placheta apărută la Editura Muntenia din Constanţa în 1995. E vizibilă în fiecare text strădania poetei de a-l sustrage pe cititor obsesiei scurgerii timpului, scop în care-l face să zăbovească asupra oazelor de calm solar şi de bucurie a rodirii mirabilei seminţe.” (Ion Roşioru, Tomis, 1996)
„Povestioarele din Maria constituie adevărate mărturisiri – mărturii, din care cititorul – luând contact cu ele – se cutremură de o infinită simţire şi har al alegerii cuvintelor celor mai potrivite. Mă gândesc mai ales la „Spovedania unei femei” în care am reîntâlnit mult d’annunzianism(les beaux esprits se rencontrent) şi nu-i deloc întâmplător, ceea ce demonstrează un adevăr incontestabil, şi tot atât de uimitor, dar şi firesc. În cele două romane ale scriitorului italian, decedat în 1937, te vei regăsi, cel puţin în stil, îndeosebi în cele două romane,”Inocentul” şi „Focul”, traduse în română. M-a impresionat deosebit povestirea „La Giurgău” – de o tragică realitate de neiertat. Prefaţa lui Pericle Martinescu este minunată, ea ar trebui publicată a parte. Îmi permit să te sfătuiesc să scrii în continuare, fiindcă ai har din abundenţă, şi mai ales sfinte rădăcini din care te poţi înfrupta ”fără saţ”. (Prof.univ.dr.George Lăzărescu,1998, corespondență)
Lectura culegerii „Maria” este una agreabilă şi profitabilă, se scurge lent, fără sincope, te obligă să reflectezi asupra celor citite, te interesează şi te captivează făcând concomitent ceea ce se solicita odată( şi artei şi învăţământului): informare şi formare. Poate că asemenea atitudini şi tipărituri vor începe să contrabalanseze atâtea tendinţe formale sau extravagante din multele creaţii actuale, care se străduiesc să facă din artă şi cultură nişte anexe jalnice ale aşa-zisului loisir, sau să le maculeze în exprimări subculturale de import.”(Costache Tudor, Agora, ll,nr.7, sept.2002)
„I-am admirat întotdeauna largul orizont intelectual, mobilitatea culturală şi capacitatea de a transmite celor cu care intră în dialog un tonic sentiment de încredere în valorile esenţiale ale existenţei. Apreciată ziaristă, a ştiut să-şi câştige rapid încrederea cititorilor, contribuind benefic prin neobositul ei condei la sprijinirea fenomenului cultural naţional. Stau mărturie cele peste 5000 de articole, îndeosebi reportaje, dar şi interviuri, anchete, cronici teatrale, muzicale, literare, etc publicate în presa naţională şi locală. În anii din urmă, am avut privilegiul să descopăr că Aurelia Lăpuşan este şi o talentată scriitoare. Volumele de beletristică Spovedania unei femei (Editura Europolis, Constanţa, 1955) şi Chemarea Dragostei (Editura Muntenia, Constanţa, 1996) recomandă o romancieră de mare sensibilitate. Aurelia Lăpuşan s-a consacrat unei munci pe care nu mă sfiesc să o numesc titanică (deoarece în paralel îşi continuă activitatea de gazetar): publicarea unor extraordinar de utile monografii, pe domenii, ale Dobrogei. Cele zece volume de istorie culturală locală se constituie într-un mic tezaur cultural. Demersul său intelectual, de restituire a unor preţioase adevăruri istorice, şi culturale, al unor cutume, al unor personalităţi pe nedrept acoperite de vinovată uitare şi tăcere, este cu atât mai salutar în epoca noastră, mult prea grăbită şi superficială, când aproape nimeni nu mai are răbdare să se cufunde în arhive pentru a recupera informaţii care, în absenţa acestui generos şi, să nu temem de cuvinte, patriotic efort, riscă să se piardă pentru totdeauna. (Prof. Dr. Manuela Cernat)
„Extrem de scrupuloasă în documentare, în redactare ca şi în editare, câteva dintre volumele pe care le-a publicat pot fi catalogate ca având statut bibliofilic. Ceea ce impresionează înainte de toate este această îndârjire de a reconstitui o parte din istoria Dobrogei, în special sub raport cultural. Dar incursiunile în domeniul economic, industrial, maritim, portuar, social etc probează, prin anumite abilităţi, calitatea jurnalistului universal, adică a jurnalistului de calitate. Scriitura sa jurnalistică e caracterizată de claritate şi precizie, de o bună structurare care face informaţia exactă şi exact receptată, de un limbaj proaspăt şi plăcut, cu urmări eficiente la nivelul lectorului. Construcţia textului dovedeşte o bună pregătire de specialitate, dar şi intuiţie şi experienţă, putere de analiză şi sinteză. Activitatea documentaristă nu este una conjuncturală ci, am putea spune, o constantă, o preocupare evidentă de-a lungul câtorva decenii. Aurelia Lăpuşan dovedeşte că are ştiinţa de a nu se cantona în provincial, deşi provincia are enorm de câştigat de pe urma demersului de documentare şi analiză, plasând fenomenul cultural al acestui topos în acela mai larg, naţional, concretizându-se în acest fel una dintre motivaţiile gestului recuperator: ”Îmi place să consider acest demers jurnalistic de la un cap la altul ca spaţiu al unor fericite întâlniri de spirit, demonstraţia existenţei unei autentice vieţi culturale cu nimic mai prejos decât oriunde în altă parte”. Calităţile jurnalismului practicat de doamna dr. Aurelia Lăpuşan sunt evidente la nivelul mai multor tipuri de presă, fie că este de informare generală, fie că este de tip magazin ori presă feminină, fie că este de tip pur teoretic sau confesiv, cum este cazul, să spunem, în volumul Presă şi teatru în Dobrogea, Ed. Mondograf, 2000. Atentă la noile achiziţii în domeniul jurnalisticii, receptivă la modalităţile recente de a stabili o relaţie durabilă între jurnalist şi cititor, ea valorifică efortul teoretic într-un discurs care pe multe dintre laturile sale ca model al comunicării prin presa scrisă. Apariţiile editoriale centrate pe mai multe direcţii au, în nu puţine cazuri, caracter exhaustiv, devenind, în acest fel, instrument de lucru pentru viitorii jurnalişti – şi nu numai. Cărţile reconstituie, prin acribia cercetării şi forţa reconsiderării unor aspecte, prin analiza probă şi puterea sintezei, atmosfera mediatică a unui timp, modelul cultural al vremii, personalizarea unui spaţiu rămas o perioadă îndelungată în afara celui naţional”. (Prof. univ. dr. Nicolae Rotund, critic literar)
„Cartea semnată Aurelia Lăpuşan care m-a impresionat cel mai mult? Cea scrisă în straniul arhipelag din Pacific: Tahiti – misterioasa perlă a Planetei albastre: Jurnalism în spaţiu internaţional : Interviu cu dr. Ioana Atger (Reportaje de călătorie). O carte extraordinară, uimitoare, scrisă în priză directă – ceea ce înseamnă că trebuie să ştii să scrii ca să-ţi iasă aşa ceva! O carte care ar putea deveni scenariu de film, dacă s-ar găsi un regizor dispus să facă un film…” ( Georgeta Adam, 65 de scrisori, Editura University Press, 2013)
„Aurelia Lăpuşan – un nom représentatif de la culture roumaine. En tant que Secrétaire général de la Société Européenne de Culture, Venise, j’ai eu l’occasion de connaître Mme Aurelia Lapusan, Dr. ès Lettres, lors du Congrès “La culture et les cultures en Europe et au-delà”, réalisé à travers le Centre Roumain de la SEC , en collaboration avec l’Académie Roumaine, à Bucarest et à Neptun. J’ai pu constater que son rôle dans l’équipe qui a assuré l’organisation de cet événement culturel important a été decisif pour le déroulement de la seconde partie du Congrès, celle qui nous a amenés à découvrir les richesses culturelles des rives de la Mer Noire et surout l’intéressante réalité interculturelle de la Dobroudja.
Ecrivain et journaliste, Rédacteur en Chef du prestigieux quotidien roumain, “Cuget Liber” de Constanta, puis Directeur général du Groupe de Presse “Cuget Liber”, historien de la culture roumaine et spécialiste de l’histoire de la Dobroudja, auteur de nombreux volumes, membre de nombreux organismes nationaux, Aurelia Lapusan apparaît comme un nom représentatif de la culture roumaine, une voix ayant de l’autorité professionnelle et morale. Pédagogue par vocation et par générosite d’âme, elle a construit avec intelligence et esprit d’initiative la nouvelle Chaire de Journalisme de l’Université Ovide de Constanta, où elle a su rassembler, au bénéfice des étudiants, d’éminentes personnalités de la culture – telles que Manuela Cernat et Titus Vîjeu, qui sont aussi nos collègues, en tant que membres de la SEC.
Nous apprécions à juste titre son activite culturelle et artistique, témoignage intrinsèque en faveur de l’intégration de la Roumanie au sein de la famille européenne. (Dr. Michelle Campagnolo Bouvier, Secrétaire général international de la Société Européenne de Culture)
Mărturii la cald .77 de interviuri de Aurelia Lăpuşan. O carte care captează impulsurile unui deceniu de intense frământări. Titlul volumului semnat de Aurelia Lăpușan sugerează o instalare de rutină în practicile comune epocii mediatice, demers în care descifrăm parafa(şi parafraza) unui reputat jurnalist regional. Colecţia de interviuri acoperă două decenii, impresionează prin numărul şi diversitatea “pieselor” care o compun, ilustrează – dacă mai era necesar – valoarea jurnalistului şi profesorului de jurnalism şi chiar pledează pentru o profesiune confruntată cu dinamica accelerată şi tentaţia clişeului, dar care, iată, poate genera un context în care înţelegerea ansamblului este împinsă de forţa gravitaţională a temei tranziţiei în oricare dintre cele câteva sute de pagini, puncte şi momente din mişcarea căreia îi suntem pe rând elemente, reflexii, materializări de prezent, trecut, istorie, memorie, destin naţional. Aşadar, cele 77 de texte compun un puzzle, în genul mnemotehnicii planetare din “My Very Educated Mother Just Served Us Nine Pizzas”. Dacă aici formula aleasă pentru a reţine informaţii este un număr ale cărui conotaţii sunt imposibil de ignorat, dincolo, în universul celor 9 planete ordinea cuvintelor corespunde creșterii perioadelor siderale, în timpul unei perioade siderale orbita unei planete este afectată de influenţa stelelor mari. Analogia ne poate ajuta să eliminăm ab initio ipoteza că această carte ar fi un volum de istorie a presei locale sau un muzeu al memoriei regionale oricât de necesar şi mai ales, oricât de valoroasă ar fi această ipoteză. Cele 77 de interviuri sunt un asamblaj eterogen – ca societatea însăşi – de puncte de vedere, argumente, informaţii inedite, date şi impresii, dar şi un continuum reflexiv care leagă discret reacţia umană puternic individualizată de raţionamentul care se doreşte cuprinzător şi obiectiv, privire panoramică asupra istoriei contemporane. Întrebările stabilesc un contact viu cu personalităţi de notorietate sau oameni obişnuiţi, respectaţi sau contestaţi, fluidele narative menţin în orizontul lecturii multiplicitatea punctelor de contact şi observaţie, iar plasarea lor în proximitate provoacă ieşirea din clişeu, dezvăluirile de sine fiind adresate, în fond, aceleiaşi lumi sociale, oricât de fragmentate sau polarizate. Acum multe dintre numele sonore ale primului deceniu postdecembrist revin arareori în prim planul de atenţie, se estompează odată cu confruntările care le-au propulsat acoperite de uitare. În cele câteva sute de pagini poeţi, întreprinzători, ierarhi, foşti miniştri, filozofi, oameni de afaceri, jurişti, cercetători, profesori, exploratori, prieteni, invitaţi să exprime un punct de vedere despre prezent o fac vorbind mai mult despre ei înşişi şi atunci jurnalista deschide uşi secrete şi provoacă detalii inedite care completează sensul actualităţii descoperind partea nevăzută a lucrurilor. Obiectul pe care îl adresează înţelegerii este chiar mişcarea societăţii româneşti pe parcursul a două decenii, înainte, prin evenimente şi proiecte, dar şi invers, prin restituiri subiective şi mărturii adesea copleşitoare.
Aurelia Lăpuşan preţuieşte deopotrivă literatura şi limba română, domenii predilecte pentru înregistrarea semnelor schimbării şi, mai ales, pentru decantarea şi decodificarea acestora.
Incursiunea propusă în biografiile atâtor personalităţi este o explorare obstinată a stării „departe de echilibru” a naţiunii. Se poate vorbi, aşadar, de ordine în multiplicitatea şi diversitatea profilelor, ramificaţiilor lecturii, a împletirii de evenimente, nume, poveşti personale, idei şi imagini? Cele 77 de interviuri sunt un puzzle în care se deschid mereu alte ferestre, sugerând faptul că definirea şi jocul descoperirii nu s-au încheiat, iar căutarea adevărului, a sinelui pierdut, trebuie să continue. O carte – plurivers care captează impulsurile unui deceniu de intense frământări, speranţe şi confuzie transformându-le în exerciţii de înţelepciune. (Prof.univ.dr. Ana Maria Munteanu, lansare)
„Am citit cu interes, pasiune şi plăcere această carte, care nu s-a bucurat de niciun comentariu în presa noastră culturală (dovadă clară a degringoladei valorice în care trăim), în timp ce cărţi mediocre, datorate unor vedete de doi bani, sunt mediatizate pe toate canalele posibile.” (Aurelia Lăpuşan, Lecţia de iubire. Corespondenţa cu scriitorul Pericle Martinescu. Bibliografie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009)
Pericle Martinescu (1911-2005) este un reprezentant de prestigiu al „generaţiei decapitate”, cum a numit el însuşi generaţia lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu şi alţii. Spre deosebire de aceştia, nu a ales calea exilului şi a avut norocul să nu cunoască infernul închisorilor comuniste, fără a face compromisuri pentru a se salva. Şi din acest punct de vedere destinul său a fost unul singular, atipic.
Aurelia Lăpuşan, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi ziarişti şi cercetători ai Dobrogei de azi, conferenţiar la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, l-a cunoscut pe scriitorul Pericle Martinescu în 1982, în calitate de ziaristă la cotidianul Dobrogea nouă. Între cei doi s-a legat o prietenie exemplară, pe care o socotesc una dintre cele mai frumoase ale culturii noastre contemporane. A intenţionat să publice această corespondenţă încă în timpul vieţii scriitorului. Opinia acestuia a fost însă alta, respectată de buna sa prietenă şi „fiică adoptivă”: „În orice caz, puţina corespondenţă cu dumneata şi cu cine se va mai găsi, poate fi publicată, dar numai cândva, cum am convenit şi cu Popişteanu (directorul Editurii Ex Ponto, n. I.R.), adică după dispariţia mea. Eventual, acolo ar putea fi reproduse şi textele pe care le-am scris despre dumneata sau altele de care dispui” (p. 107), dorinţă testamentară respectată cu sfinţenie de autoare.
Volumul de corespondenţă de care mă ocup conţine 57 de scrisori (din totalul de 60) primite de Aurelia Lăpuşan de la Pericle Martinescu, în intervalul septembrie 1982- noiembrie 2003 (scriitorul s-a mutat „în altă galaxie” la 21 decembrie 2005).
Corespondenţa lor a început, aşadar, în septembrie 1982, dar se intensifică dupa Revoluţia din decembrie 1989, când Aurelia Lăpuşan, împreună cu soţul ei, Ştefan Lăpuşan, ajung în relaţii extrem de apropiate cu familia Pericle şi Luchi Martinescu. În virtutea unei prietenii consolidate, Aurelia Lăpuşan îl solicită să îi scrie o prefaţă la volumul de povestiri, Spovedania unei femei (Europolis, Constanţa, 1995, prefaţă reprodusă în carte). Asistăm apoi la naşterea unei prietenii nu numai literare, ci şi umane pur şi simplu, venerabilul scriitor considerându-se, în curând, „un fiu adoptiv al familiei Lăpuşan”. Dovadă cea mai clară a relaţiilor tot mai profunde dintre cei doi scriitori o reprezintă chiar formulele de adresare: de la apelativul „Stimată tovarăşă”, folosit în primele scrisori, se ajunge la „Dragă şi devotată Prietenă”, „Draga şi iubita noastră <<fiică>>”.
Asistăm în paginile cărţii la devenirea unei prietenii profunde, dezinteresate, cum nu prea mai există în lumea de azi, minată prea adesea de orgolii şi sensibilităţi exarcebate, (exacerbate) de interese meschine, mercantile etc. Însuşi scriitorul face o exactă radiografie a lumii în care trăim, o lume în care „domină vanitatea, setea de putere şi de avuţie, neseriozitatea şi epigonismul, deşi printre membrii acestor generaţii se găsesc şi oameni bine pregătiţi cultural, intelectual şi sufleteşte, însă climatul în care sunt siliţi să se manifeste nu le este prielnic în raport cu pregătirea şi intenţiile lor. E prea multă utilitate în lumea de azi!” (45. Când nu sunt alte indicaţii, cifrele din paranteze indică numărul scrisorii).
În acelaşi timp, cartea este un excelent seismograf al primilor ani postdecembrişti, al evoluţiei societăţii româneşti. În 1991, marele traducător îi scrie că „o mulţime de dificultăţi stau în calea presei şi a literaturii” (9). Apar editurile particulare, multe publicaţii intră pe traiectoria unor apariţii sinuoase („goluri de producţie din lipsă de hârie şi alte motive mai obscure)”. În 2001, Pericle Martinescu vorbea cu durere despre „aceste vremuri de destrămare a tuturor valorilor morale şi artistice, de infectare a limbajului (literar) cu vulgarităţi şi obscenităţi duse până la ultima treaptă a admisibilului” (41).
Aurelia Lăpuşan se implică enorm în „reabilitarea” statutului de constănţean (a făcut liceul la „Mircea cel Bătrân”) şi scriitor dobrogean (născut la Viişoara, lângă Cobadin) al lui Pericle Martinescu, recenzându-i cărţile, făcând interviuri la radio, TV şi în presa scrisă, editându-i câteva cărţi (Excursie în Ciclade, de exemplu, pentru care Pericle Martinescu o consideră pe prietena din Constanţa „mama acestei cărţi”, „Îngerul ei ocrotitor”), îl propune pentru premii literare (materializate nu doar în diplome, ci şi în recompense financiare, ceea ce însemna enorm pentru scriitorul care trăia dintr-o pensie modestă, insuficientă în perioada „capitalismului sălbatic” în care intrase România), ba îl propune şi pentru titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Constanţa (propunere care, din păcate, nu s-a materializat).
Dar dincolo de aceste aspecte, mai importante pentru scriitorul nonagenar era ideea că la Constanţa cineva îl iubea şi îl preţuia, îi recunoştea meritele avute în literatura şi cultura română. Iată, de pildă, începutul scrisorii din 24 iulie 2001: „Scrisoarea voastră din luna iulie este pentru noi o infuzie de optimism şi curaj, în aceste vremuri când de peste tot – informaţii, radio, TV, ziare – suntem agresaţi numai cu ştiri neplăcute, rele, din jurul nostru şi din lumea întreagă, de la <<fapte diverse>> cotidiene, până la înaltele activităţi politice şi diplomatice. Dar scrisoarea voastră ne-a <<copleşit>> (termenul vă aparţine!) prin dragostea, căldura, sinceritatea şi interesul ce ni-l arătaţi, ca unor bătrâni ajunşi la limanul vieţii, cărora li se aruncă o mână de ajutor, ca să nu cadă cu totul în mlaştina deznădejdii. Copiii noştri dacă aţi fi, nu ne-aţi face mai mare bucurie prin cuvintele ce ni le adresaţi! Nu laudele (exagerate ca întotdeauna) ne mângâie sufletele, ci afecţiunea, simpatia pe care ne-o păstraţi şi ne-o împărtăşiţi” (p. 117). Scrisorile Aureliei Lăpuşan îi redau scriitorului speranţa şi pofta de viaţă („Dacă acum zece-cincisprezece ani îmi spuneam că <<am încheiat socotelile>> şi nu mai am pentru ce trăi, în prezent, la o vârstă tot mai înaintată, am o nouă poftă de viaţă şi vreau să trăiesc încă mulţi ani, fie şi numai pentru simpatia ce mi-o împărtăşesc unele persoane de calitatea soţilor Lăpuşan”, îi scrie venerabilul autor, în ianuarie 2002). În altă scrisoare, Pericle Martinescu o considera pe autoare „fiică” adoptivă, care „ne poartă de grijă şi ne iubeşte mai mult decât oricine” (p. 141). Generozitatea Aureliei Lăpuşan faţă de scriitorul nonagenar este cu atât mai importantă, cu cât ea vine într-o perioadă de singurătate a acestuia: „Mă simt foarte singur – toţi prietenii, cunoscuţii şi colegii mei de literatură <<s-au dus>> – încât o manifestare de preţuire ca aceea a dumitale mă încântă şi mă face să regret mai puţin ceea ce n-am putut să fac într-o viaţa atât de lungă ce mi-a fost dat să trăiesc” (39).
Respectând, cum spuneam (cum am mai scris, eventual) dorinţa testamentară a autorului privind conţinutul acestui volum, Aurelia Lăpusan reproduce prefaţa semnată de acesta la cartea ei de povestiri, Spovedania unei femei (1995), reportajul De la Dobrogea arhaică, la Dobrogea modernă, publicat iniţial în revista Vremea (10 mai 1936), articolul O glumă literară şi reversul ei melancolic, în care autorul povesteşte despre un experiment unic în cultura română: în numărul 6, din 20 februarie 1935, Revista burgheză publica un material primit … „din partea unui student” (dar al cărui autor pare a fi, în opinia lui Pericle Martinescu, N. Steihardt), intitulat Un program al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti pe anul 1955. Cu alte cuvinte, autorul „programului” îşi propunea să arate cum va arăta „generaţia tânără”, din anul 1935, peste exact două decenii, adică în 1955. Autorul articolului nu putea bănui dramele şi tragediile care se vor abate în acest interval peste România, inclusiv peste scriitorii şi publiciştii care formau „tonusul intelectual al momentului”. Ca supravieţuitor al tuturor numelor invocate în 1935, Pericle Martinescu le urmăreşte destinul din anul 1955: cei mai mulţi erau în exil, în închisori, decedaţi, ostracizaţi sau profitori ai regimului comunist (între ei: Mircea Eliade, Blaga, Cioran, Traian Herseni, Zaharia Stancu, C. Noica, Geo Bogza, Mircea Vulcănescu, Maria Banuş şi alţii).
Volumul se termină cu mai multe anexe (un articol omagial semnat de Aurelia Lăpuşan, când scriitorul a împlinit 92 de ani; necrologul publicat de aceeaşi autoare, la moartea lui Pericle Martinescu; o amplă prezentare bio-bibliogafică a scriitorului; un capitolul intitulat Surse docmunetare din Biblioteca Judeţeană „I,.N. Roman: Constanţa.
Cartea poate fi considerată un adevărat răsfăţ editorial. Fiecare scrisoare transcrisă este dublată, pe pagina din stânga, de varianta facsimilată a scrisorii respective, astfel că cititorul interesat poate urmări nu numai frumuseţea şi fragilitatea scrisului de mână (care o să dispară în era Internetului!), ci şi fidelitatea modului de transcriere.
Volumul Lecţia de iubire, semnat de Aurelia Lăpuşan, trebuie urgent reeditat, mai ales că este printre ultimele epistolare ale culturii noastre. Dacă dispare un lucru, se spune că s-a ales „praful şi pulberea de el”. Genul epistolar, în forma sa tradiţională, folosit ca forma de comunicare între oameni, e pe cale de dispariţie, fiind înlocuit de alte forme de comunicare, facilitate de Internet. Numai că, în urma Internetului, nu rămân nici măcar praful şi pulberea…Iată de ce consider cartea Aureliei Lăpuşan un eveniment editorial de excepţie, care trebuie salutat şi preţuit ca atare. ( prof.univ.dr. Ilie Rad)
Dincolo de tărâmul publicistic pe care nu l-a părăsit niciodată, Aurelia Lăpuşan este o persoană specială care s-a dedicat istoriei Dobrogei, realizând în colaborare cu soţul său, Ştefan Lăpuşan, monografii remarcabile despre aceste locuri şi istoria lor. Dar şi-a făcut timp şi să viseze scriind poezie, proză…
În volumul Les Hasards d’une vie, Jean Cazeneuve afirma: „Anumite persoane regretă că nu trăiesc în alt secol sau că nu aparţin unei familii mai apropiate de gusturile lor…Dar fiecare poate, după acest moment să se desprindă şi să opteze pentru una dintre diferitele căi posibile.”
Aurelia Lăpuşan face excepţie de la regulă. N-ar fi dorit să trăiască în alt secol – cred- după cum cu tenacitate şi profesionalism a ştiut să-şi construiască drumul, să-şi creeze propriile reguli şi să-şi alcătuiască o familie aparte alături de studenţii ei.
A creat în Universitatea „Ovidius” o şcoală de jurnalism şi este – cu bună ştiinţă sau nu – un model de dăruire profesională, spirit analist şi critic, luptă pentru adevăr.
Acum despre carte. Este un volum insolit prin conţinutul său, pentru că adună articole despre o luptă, despre un destin al Universităţii „Ovidius” de astăzi şi despre oameni, sau mai precis despre sufletul lor.
Fiecare articol pare a deţine, într-un mod miraculos, secretul unei izbânzi care va veni: din încredere, din credinţă, din luptă. Şi asta deoarece fiecare articol poartă pecetea unei trude nocturne în care probabil ziarista privea răsăritul după ultima frază a victoriei, din apartamentul său, printre sunetele clopotului de la Biserica Sf.Nicolae ll, contemplând matinal şi un colţ de mare. Citind articolele ce într-un fel refac o pagină de istorie tumultuoasă şi cu reacţii uneori ostile, cititorul îşi va putea face o imagine despre profesia de jurnalist, care uneori înseamnă numeroase şi imprevizibile riscuri.
Dar, această profesie, „a patra putere în stat”, după expresia lui Edmond Burke mai însemnă şi glasul celor mulţi, acei oameni care-şi doreau pentru copiii lor o universitate la malul mării.
Iar Aurelia Lăpuşan a reuşit să se impună cu decenţă dar şi cu eleganţă ca o voce distinctă care lupta pentru un ideal. Nu i-a fost nici o clipă teamă. Sau poate i-a fost! Dar articolele n-o trădează. Dincolo de rânduri sau printre ele, se întrevede doar curaj, perseverenţă şi o anume îndrăzneală, dată de credinţa în crucea de pe cer şi însemnele ei, sau de cutezanţa zborului pescăruşilor.
Cum aş putea să închei aceste rânduri? Cred că ar fi decent să le închei cu mulţumirile tuturor celor care se bucură astăzi de acest lăcaş al Universităţii „Ovidius”, studenţi, cadre didactice, părinţi, adresate acestei mari doamne a jurnalismului românesc, Aurelia Lăpuşan, pentru neostenita sa veghe şi pentru măiastra sa scriitură, într-un demers în care a crezut şi căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa. (prof.univ.dr.Cristina Tamaş, comentariu la volumul Reporter de serviciu care cuprinde articolele scrise de mine în cauza înființării Universității Ovidius.)